Desi nu s-ar zice, afara este iarna. Nu cum se facea iarna odata, dar totusi iarna.
Iarna aceasta Dunarea este altfel; fiind mai cald, precipitatiile specifice perioadei au fost lichide iar afluentii au alimentat din plin debitul Dunarii. In alti ani, gerul bloca o parte din apa, ceea ce ducea la o scadere a nivelului apei si desigur un plus de transparenta.
Dar, cum ziceam, anul acesta e altfel: cota destul de mare +350 cm in majoritatea porturilor de jos (nici nu sunt semne ca se va schimba ceva curand) si apa destul de tulbure.
Temperatura apei este relativ mare pentru aceasta perioada: aproximativ +3.5’C.
Astfel, pescarii cu o oarecare experienta (si eu, si eu!) , in pescuitul pe Dunare au avut o misiune mai grea. Cum sa corelam datele/memoriile din iernile trecute (cu apa limpede si cota mica) cu Dunarea azi. Indiferenta, tulbure si rece. „aceste cuvinte ne doare!”
Si brusc, de nicaieri, m-a lovit! EVRIKA! STIU! „Da-le naibii de calcule! Hai la peste!”
Oricum, ajuns pe malul apei calculele nu prea mai contau. Vantul batea rece, taios, cu o negura… si la -8’C hotarare a fost luata. Am mai dormit jumatate de ora in masina. Cand m-am trezit zorii inca erau departe. Am plecat de la mal cu bucuria ca macar nu erau tantari 🙂
Am pescuit cu incredere si neincredere, in vreo 3-4 pozitii sa le zicem clasice (pentru mine). Nimic. Dar nu un „nimic” obisnuit. Nuuu, era un nimic asa mai special – ca toate nimicurile. Fara viori, fara tobe, fara tan ta-naaa. Ziua se indrepta spre ce se indreapta toate zilele in care iti spui „azi… canci!”, cand brusc suna telefonul. Raspund de pe casca (sa-i dea Dumnezeu sanatate inventatorului castii bluetooth), nu as fi pus mana pe telefon pe acea briza racoroasa.
Un prieten, Elisei (poate singurul in acea zi rece) ajunsese undeva langa niste copaci ascunsi de valatucii de ceata. Convenim ca ne vedem in curand si am ridicat ancora. Vantul batea din amonte cu 15/20 kmh + cei 25kmh ai barcii + gradele de afara, ajunsesem la un -79’C, poate chiar -80’C, iar mana stanga s-a inclestat pe mansa. Noroc cu ceaiul fierbinte in cana foldabila, ca altfel mana ramanea in pozitia gheara. Lansetele erau putin abatute…privirea lor (surprinsa in poze) spune tot.
Pe drum m-am intalnit cu alti doi temerari intr-o barca pneumatica si am schimbat cateva vorbe + traditionalele urari de „fir intins!” si „jos Iliescu”.
M-am intalnit cu Elisei. El pescuia relaxat, cu urechile in vant, la marginea unor buturugi… Eu, desi bine imbracat, simteam frigul prin cei doi centimetri de piele, dintre ochelarii de ski si gulerul hainei.
Am pescuit barca langa barca pret de juma’ de ceas. Am schimbat niste impresii, teorii si conspiratii legate de pescuit. Si atunci mi s-a parut din nou. Ca aud o voce, poate doua (voci) ca un deja vu, ca o soapta. M-am gandit ca poate o fi EL. Si m-am mutat vreo 10-15 metri mai in larg, unde curentul era sensibil mai rapid.
Senzatia a persistat, ca un film pe care parca l-ai vazut, desi nu aparuse… Am zis ca „poate un salau de patru-cinci kilograme, care sa confirme teoriile si dizertatiile de mai devreme” ar fi ceva. Si am ras. Pe infundate, sa nu-mi fure vantul vreun grad Celsius.
Dupa cateva minute am avut un atac devastator, un mega ciocan de octombrie/noiembrie, pe cap de lanseu. Am mulinat cateva ture de manivela si apoi am intepat. Fara eroare, fara ezitare. Doar se intampla deja vu-ul.
Putine emotii, am ratat cu minciogul, deh, curent puternic, apoi Boga’ nu a gresit.
Pe bune? parca nu-mi venea a crede. Afara nu mai era asa de frig..si ce culori frumoase au copacii… Si cerul ce albastru 🙂
Adica o zi superba, cu peisaje de vis, cu trasaturi, fara trasaturi, cu frig si cald in acelasi timp. Dar asa e la Dunare. Fara viori, fara tobe sau tan ta-naaa! si totusi atat de frumos. Pescuiti!
