Toate fotografiile din acest review au fost trase în format ORF și convertite în Tiff/Jpeg cu programul PhaseOne – Capture1. Deoarece trag doar Neutral iar culorile și contrastul în acest caz sunt mai șterse decât ce vedem în realitate am prelucrat fotografiile la nivel de contrast și saturație. Sunt și multe cadre la care nu am fost nevoit să intervin absolut deloc după conversie. Cine are o problemă cu acest aspect să fie sănătos. Voi posta o arhivă cu cadre la rezoluție maximă precum și fișierele ORF, așa încât să fie toată lumea mulțumită. Citirea acestui material NU ESTE OBLIGATORIE :).
Voi scrie acest material încercând să exprim senzațiile prin care am trecut din momentul în care am hotărât să provoc soarta, renunțând la titlul de Ambasador Nikon în Romania, ptr. a mă arunca cu capul înainte într-o mare învolburată și plină de necunoscute. Cu numai câteva luni în urmă dovedeam ignoranță, râzând de sistemele mirorless, indiferent de cine le produce. Ce-i drept, eram atras de un obiectiv nou produs de Fuji, dar aparatele aveau cam toate mari probleme de autonomie, iar ptr mine asta era o problemă vitală. Fotografiez cu săptămânile prin locuri unde nu am surse de electricitate, astfel încât nici dacă luam o sacoșă de baterii nu mă vedeam rezolvând problemele. Din ignoranță am omis faptul că producătorii se străduiesc să ofere în aceste sisteme funcții care nu se regăsesc în sistemele clasice, DSLR. Cumva, pe sub ochii mei au trecut ani de evoluție tehnologică, iar contactul serios cu primul sistem care mi-a oferit autonomie decentă și o gamă completă de obiective a fost un mare șoc. Nu e niciodată prea târziu să recunoști că ai greșit…
Doar întâmplarea a făcut ca o trusă Olympus completă să ajungă la mine după numai 5 zile de la anunțul meu public în care spuneam că am refuzat propunerea ptr. o nouă funcție de ambasador Nikon și caut un sistem nou, mirorless, cu care să-mi provoc toată cariera.
Sincer… nu-i dădeam șanse prea mari. Eram tributar gândirii conservatoare, care-mi spunea că un senzor mic NU POATE fi mai bun decât un senzor de mari dimensiuni.
Ei bine… de aici începe spectacolul. Voi încerca să prezint ce am descoperit în curtea senzorilor mici. Am căutat pe internet informații, dar ce am găsit ori era simplist realizat, ori acoperea doar o nișă îngustă, în funcție de genul de fotografie în care era specializat realizatorul materialului. Am citit manualul de 2 ori, am citit cât mai mult material despre acest sistem, unde se regăsesc 2 jucători – Olympus și Panasonic, am căutat documentația cu patentele înregistrate în Japonia ptr tehnologiile din aparatele acestea, apoi m-am pus pe studiat și făcut asocieri. Totul dublat cu ieșiri zilnice la fotografiat, astfel încât după numai 2-3 luni am la activ peste 100,000 de cadre realizate cu cât mai multe obiective, din care enumăr:
- Olympus 8 mm fisheye
- Olympus 7-14/2,8 PRO
- Olympus 12-40/2,8 PRO
- Olympus 40-150/2,8 PRO
- Olympus 25/1,2 PRO
- Olympus 75/1,8
- Olympus 12-100/4 PRO
- Olympus 300/4 PRO
- Olympus 30/3,5 macro
- Olympus 60/2,8 macro
Cred că am suficient material din care să pot trage niște concluzii pertinente, metodele mele de testare fiind aceleași cu care am testat ani de zile echipamentele ptr Nikon. asta presupunea ieșiri în teren, realizarea testelor în condiții meteo cât mai variate, de la ger și zăpadă prin munți la condiții de deșert sau călduri mari cu praf în vulcanii din insulele Canare.
Problema mea este că oricât m-am străduit să nu fac comparații directe cu sistemul de la Nikon, tot am căzut în acest păcat, eram curios să văd ce pierdeam trecând la un senzor mai mic. Uimit am descoperit că de fapt mai mult câștigam… Și hai să vă arat ce anume
Primul lucru pe care l-am remarcat la acest sistem a fost stabilizarea incredibilă, de domeniul fantasticului. Reușeam să fotografiez din mână acolo unde nu puteam fotografia cu trepiedul deoarece vântul lua pe sus si trepied si aparat. Aveți aici exemplul cu fotografii realizare la timpi de 2-3-4 secunde fără trepied. Aici eram la Roque Nublo, noaptea, imediat după apus, pe un vânt infernal. Trepiedul era un accesoriu inutil.
Urmează cadre realizate pe niște stânci bătute constant de valuri care mișcau trepiedul chiar dacă mă apăsam pe el… am preferat să trag din mână aceste cadre realizate ziua cu filtrul ND 1000 montat pe obiectivul 12-40/2,8 PRO.
Au urmat serii de fotografii realizate într-o peșteră, unde nu aveam loc sau timp să montez trepied, așa că am tras din mână, sprijinit de stânci.
Acest avantaj nu ține de dimensiunea senzorului, este doar o tehnologie excelentă, integrată în aparat – IBIS. În schimb, următoarea funcție merge deja mână în mână cu dimensiunea mai mică a senzorului, folosind o realitate fizica în avantajul acestui sistem foto.
Se știe că la fotografia macro – dar și la portretele cu diafragmă deschisă sub 1,8 și distanțe mici ptr incadrare mai bună a capului – avem mari probleme cu lărgimea zonei de clar, așa numitul DOF. Astfel, dacă voi fotografia la macro/close up un subiect folosind un senzor DX sau FF voi constata că la F8 nu am toată insecta in focus, de fapt voi avea doar o zonă extrem de mică în zona clară. Asta mă va forța să folosesc 2 metode, să închid diafragma sau să fac focus stacking.
Dacă închid diafragma, voi fi nevoit să măresc valoarea Iso, pierzând plajă dinamică – DR – și detalii.
Dacă folosesc tehnica focus stacking voi fi nevoit să fotografiez doar subeicte moarte sau imobile, doar de pe trepied, consumând peste 10-30 min la fiecare cadru.
Ei bine, Olympus a împlementat foarte eficient funcția de Focus Stacking în meniul aparatului iar dimensiunea redusă a senzorului ne oferă deja primul avantaj – avem un DOF mai mare și nu trebuie să închidem diafragma pierzând la valoarea Iso și la DR.
Astfel, combinând DOF-ul mare chiar la diafragme deschise cu funcția Focus Stacking putem fotografia orice subiect astfel încât acesta să fie complet in zona de clar și să nu fim nici afectați de fenomenul difracției. Implementarea mi-a permis chiar să fotografiez subiecte vii care se mișcau ușor, ori subiecte mișcate de adierea vântului. Aveam cam 6 situații reușite din 10. Aparatul realizează la o declanșare o succesiune de cadre – setabile de la 2 la 199 cadre – mutând focalizarea din obiectiv după fiecare expunere din succesiune. expunerea durează sub o secundă în general, iar stabilizarea face ca acele expuneri succesive să fie relativ aliniate. Urmează a doua etapă a funcției, etapă care are 2 variante. Prima e salvarea acelor cadre ptr a putea fi ansamblate ulterior în calculator ca un cadru focus stacking folosind Photoshop sau diverse programe dedicate. În forma asta putem avea până la 199 de cadre ORF adică Raw la rezoluție maximă, ptr fiecare expunere.
A doua opțiune este de a lăsa aparatul să combine cadrele între ele, având astfel în circa 15-20 sec un cadru Jpeg la rezoluția max cu fotografia deja compusă. Doar că în acastă situație vor fi doar 9 cadre din care se va realiza compunerea finală. Cadrele ORF vor fi și ele salvate pe card, dacă vrem să mai facem treaba și pe un calculator. Eu sunt total satisfăcut de rezultatul cadrelor montate de aparat. Postez câteva mai jos, iar in primele aveți același subiect fotografiat cu și fără funcția de focus stacking.
Alte cadre realizate cu funcția activată:
Câteva cadre macro fără Focus Stacking:
La urmă am lăsat un cadru imposibil de realizat cu tehnica focus stacking folosind aparatul meu DSLR. Asta deoarece insecta era vie, în mișcare ușoară, iar după 3-4 secunde și-a luat zborul. Cu un aparat DSLR aș fi avut nevoie să montez trepied – aici am tras din mână – si ar fi durat cam 15 min să fac toate cele 9 cadre cu ajustările de focus necesare. Realizam astfel încă o dată că sistemul acesta îmi oferea unelte ptr a face cadre pe care le-aș fi ratat clar cu un sistem DSLR.
Funcția de Focus stacking cu ansamblare direct din aparat poate fi activată doar cu un număr limitat de obiective, cele din gama PRO și cele dedicate macro. Acele obiective conțin în procesorul lor intern un tabel cu algoritmul de modificare a planului de focalizare, ptr. ca aparatul să nu mai piardă putere de procesare în timp ce expune multiplu. Aparatul va recunoaște obiectivul și va folosi schema de focalizare specifică fiecărui obiectiv în parte. Am descoperit că unul dintre obiectivele la care mi-aș fi dorit să am funcția integrată nu este în lista celor care se califică. Mă refer la Olympus 25/1,2 și am să vă arat la ce aș folosi această funcție când fotografiez cu acest obiectiv, care nu este macro.
- Olympus 12-40/2,8 PRO,
- Olympus 40-150/2,8 PRO
- Olympus 300/4 PRO
- Olympus 30/3,5 macro
- Olympus 60/2,8 macro
Să vă mai spun ce revelație am avut că și la portret, ca și la macro, faptul că aveam un dof mai mare la diafragme deschise îmi oferea avantajul unei valori mai mici iso atunci când fotografiam portrete în lumină slabă? Ptr. că eu trag portrete în orice condiții, uneori chiar și după apusul soarelui, fără a folosi niciodată blitz-uri.
La fel și la Wild Life, dacă am un subiect într-o pădure și vreau să-l fotografiez de aproape mă trezesc că am deja iso de peste 1600 și faptul că nu am DOF suficient pe FF mă forțează să închid diafragma cu 1 sau 2 trepte ajungând la 3200 sau 6400 Iso.
Pun mai jos chiar 2 cadre realizate cu D800 și D5, respectiv cu teleul de 600/4 și cu cel de 300/4, ca să vedeți că nu am avut dof-ul necesar ptr a prinde tot capul în clar, aveam clar de câțiva milimetri la f 7,1 cu teleul de 600 si f 4 cu teleul de 300.
Dacă tot suntem la capitolul detalii și sensibilități iso mari, voi posta cadre realizate noaptea, la 3200-6400 iso. Aici credeam că voi avea probleme grave. M-am liniștit imediat ce am văzut primele rezultate. Iar faptul că am un obiectiv fisheye unic, ce nu se regăsește în oferta nici unui alt producător – cel cu diafragma de f1,8 – m-a ajutat cu atât mai mult. Să vă explic practic, făcând comparație cu ce am pe sistemul Nikon folosind D810.
Cu Nikon fotografiez galaxia noaptea punând un obiectiv fisheye Nikon cu luminozitatea de f2.8, dar sunt nevoit să-i închid diafragma la f4 deoarece este foarte soft la f2,8 mai ales pe margini și colțurile cadrului. Când fotografiez galaxia cu sitemul olympus pun obiectivul Fisheye chiar la f1,8 și am astfel 2,3 trepte câștigate la iso!!! Mai exact, la o scenă unde pun iso 1600 la Olympus trebuie să pun Iso 6400 la nikon ptr a avea o calitate oarecum asemănătoare la nivel de claritate. Oricum obiectivul fisheye de la Nikon e tehnologie veche de 25 ani și nu se poate apropia de calitatea celui de la Olympus, chiar și închis la f5,6. am auzit că au lansat unul nou dar care este și mai puțin luminos, deci… n-am pierdut nimic.
Poftim cadru la 6400 realizat cu Olympus, deoarece aveam noapte fără lună, beznă totală. Obiectivul e la f1,8 și vă las pe voi să calculați la ce valoare trebuie să urc d810-le ptr a fotografia cu noul fisheye nikon care-mi oferă doar f4 pe FF. Cumva peste 25,000 iso? cam așa dă în socotelile mele… Și iar m-am întrebat, unde este avantajul FF în viața reală, în teren? Știu, în laborator e mai bun, nu contest. Dar eu nu fotografiez în laborator… Pam, pam!
Să nu uit să pun și un cadru la 6400 iso tras din mână, în subteran. Am cromatică și DR la fel ca la orice alt aparat modern. A fost doar un test făcut de curiozitate.
Tot noaptea, dar nu numai – e perfect și ptr fotografia in studio – avem de ales între 2 funcții implementate foarte eficient. Cu prima – Live Comp – putem expune până la 3 ore realizând light painting sau star trail-uri. Ce este interesant, nu va mai face o expunere de încă 3 ore – sau cât anume am expus efectiv – ptr a realiza acel cadru negru ptr. Long exposure Noise reduction, ci va expune în gol 60 sec la început apoi 60 sec la sfârșitul expunerii lungi.
Astfel scapi de așteptarea aia care rupea și bateria când mai expunea o dată în gol și care te făcea să pierzi restul de noapte așteptând. Din testele mele bateria ține aprox 4 ore de expunere continuă, iar dacă ai si grip/booster vei avea dublul timpului la dispoziție. Mai mult decât suficient. Trebuie avut grijă ca primul cadru să aibă expunerea aleasă corect, celelalte cadre vor adăuga doar luminile peste cadrul de bază. veți vedea cum se desenează curbele de star trail direct pe afișaj.
Cu a doua – Live Time – putem expune cadre succesive a câte 60 sec, iar nr de cadre e dat de valoare iso, cu cât iso este mai mare cu atât numărul scade până ajunge la doar 8 cadre la 1600 de la 24 cadre la iso 200. Astfel avem aprox jumătate de ora de expunere multiplă, unde lumina se acumulează iar zgomotul în imagine scade tot mai mult. Vezi pur și simplu pe afișajul aparatului cum se luminează scena iar histograma se modifică spre expunerea la care hotărăști să întrerupi tu. Să vă mai zic și că este singurul aparat cu care poți vedea galaxia pe afișaj în live view și poți face încadrare chiar și în cea mai neagră noapte? Cu celelalte aparate trebuia să fac cadre de teste ptr a vedea încadrarea, în vizor era beznă totală!
Postez un cadru realizat într-o noapte fără lună, beznă deplină în jurul meu, tras la Iso 200!!! Așa am avut ptr. prima dată detalii în iarbă plus culoare. Un aparat cu un senzor mic umilea toate sculele cu pretenții pe care le-am tot lăudat până acum, asta doar ptr. că inginerii care l-au creat au implementat genial funcțiile acestea, demonstrând că înțeleg foarte bine lucrul cu lumina. Am și reproșuri, acelea le las ptr la sfârșit, e o listă…
Postez o mică galerie cu fotografii realizate noaptea sau imediat după apus, cu timpi de până la 60 sec. Aparatul expune din meniu până la 60 sec față de max. 30 sec la DSLR.
Iar la sfârșit pun un cadru realizat într-o situație imposibilă. Am fotografiat luna la 80 % luminozitate când era pe cer în aceiași zonă cu galaxia. Mă așteptam să am cu totul alt rezultat. Ce a ieșit m-a lăsat cu gura căscată. Repet – noaptea, contralumină, am galaxia plus detalii în dealurile din fotografie. Da frate, asta înseamnă să fii mafiot!!! scena nu este una artistică, dar ptr. mine face cât 3 tratate de expunere și DR. Iar dacă nu v-am spus încă… noaptea, contralumină, galaxie, lună, dealuri… pam, pam, dușmanu’ mort! Din clipa aia am încredere deplină în scula asta, ptr. că a dovedit că poate.
Trec la alt capitol – Portretul.
Credeam că va fi așa și așa, senzorul mai mic venea teoretic cu un Bokeh mai slab. Realitatea s-a dovedit mult mai dulce, se pare că obiectivele lor sunt realizate ținând cont și de acest handicap al senzorului. Deja, după multe portrete realizate, în diverse situații, am constatat că pot compensa prin experiență ce pierdeam datorită legilor fizicii. Aștept acum obiectivele cu f1,2 care urmează să fie lansate… Să vedem atunci spectacol!
Între timp am evaluat reproducerea pielii și după ce m-am documentat bine am descoperit că inginerii de la Olympus folosesc o metodă extrem de ingenioasă de a face produsele lor speciale, chiar mă întrebam ce au făcut de au dat de magia aia pe care am găsit-o doar la Nikon 105/14E? Ei bine, au lucrat la MTF realizând o formulă optică care este optimizată ptr reproducerea pielii, mai exact detaliile grosiere sunt reproduse foarte foarte sharp iar detaliile care sunt în gama texturii pielii vor fi reproduse mai soft. Obiectivul fiind astfel extrem de sharp pe ansamblu dar moale la nivel de cromatică, microcontrast si detaliu în piele. Jos pălăria! Mă întrebam și de ce Bokeh-ul este așa bun. Am aflat, este foarte abrupt, se trece printr-o progresie algoritmică extrem de bine studiată de la clar la zona de blur. După primul cadru aveți un crop 100%.
Am trecut la fotografia de peisaj, iar aici aveam să folosesc o altă funcție revoluționară implementată de producător. Astfel, am posibilitatea de a obține fotografii de 80 mpix Raw plus 50 Mpix Jpeg când activez funcția HiRes. Aparatul are nativ 20 mpix, dar prin mișcarea senzorului în 8 poziții diferite, cu mare viteză în cadrul unei singure expuneri, se ajunge la un fișier nativ de 80 mpix. Nu este interpolare, pixelii fiind reali/fizici în momentul realizării expunerii. Ce am observat imediat – folosind funcția HiRes câștig cam 1,5 trepte la nivelul de zgomot. Am observat asta după ce am fotografiat noapte cu HiRes. Valoarea maximă iso la care se poate activa funcția este de 1600 iso iar diaf max este de f8. Aici nu văd nici o limitare. Folosind funcția HiRes si setând timpi oarecare între cele 8 expuneri ale aceluiași cadru se ajunge la o simulare de filtru ND, dar cu un efect ușor diferit. Vedeți mai jos cadre realizate și cu filtru ND și cu funcția HiRes.
Mergem mai departe în studio, unde nivelul de reproducere a detaliilor fine mi-a depășit așteptările.
Jos pălăria și aici, o adevărată plăcere să lucrezi în studio cu el. Voi dezvolta subiectul, discutând despre cum poți folosi funcțiile Live Comp în iluminarea cu surse banale de lumină, gen telefon sau o lantenă cu led. Va fi alt articol.
O altă funcție pe care nu o regăsesc implementată atât de bine la nici o altă cameră, mai au câteva pocnitori de compacte ceva, dar implementat patetic, ar fi ProCap.
Asta este de vis… Mi-a permis să am ptr prima dată în viața mea cadre cu arcași trăgând sau cu foc la gura țevii chiar din primele declanșări. De ce? Ptr. că atunci când pun aparatul la ochi și apăs declanșatorul la jumătate aparatul începe să fotografieze cu obturator electronic, ținând fotografiile în buffer, fără să le scrie pe card. Cadența cu care trage acele cadre este de max 60 cadre/sec!!! la rezoluție maximă, și Raw și Jpeg în acelați timp, dacă vreau. Aici iese în evidență faptul că aparatul acesta are 2 procesoare a câte 4 nuclee de procesare, deci 8 fire de execuție.
Dar să revin – aparatul trage și tine in buffer la cadența de 60 fps iar când eu apăs total declanșatorul continuă să tragă până ridic degetul de pe declanșator dar – și aici e minunea – îmi pune pe card si 14 cadre realizate înainte de declanșarea mea! Pam, pam!
Astfel, chiar dacă eu am ratat plecare/mișcarea/tragerea dar declanșez imediat, voi putea regăsi în cele 14 precadre și fotografia care o doream. Priviți:
Așa am constatat că viteza de focalizare este excepțională, dar sistemul de gestionare și algoritmul de focalizare lasă de dorit. Implementarea este una simplistă, grosieră, în ciuda impresiei de sofisticare. Reproșez în special lipsa unui punct master atunci când aleg să focalizez cu un grup de puncte de focalizare. Aparatul va hotărâ singur ce punct să facă focalizarea inițială, ceea ce-mi creează mari probleme în cazul unui animal care stă pe un plan la 45 grade față de planul de focalizare. Aparatul nu știe care este capul, coada sau trunchiul, va focaliza cu primul punct din grupul de puncte care găsește cel mai contrast contur. Și așa sunt nevoit să trec doar pe un punct de focalizare, ptr a avea certitudinea că se va face clarul unde vreau eu. Meniul îmi ofera deocamdată posibilitatea de a alege ori toate punctele de focus, ori prea puține puncte de focus, ceea ce face extrem de dificil de ținut în focus o pasăre care zboară rapid pe fundal aglomerat, când nu este indicat să activez chiar toate punctele de focus. Apoi aș reproșa că dimensiunea punctului de focus este prea mare. Iar după ce fotografiez nu voi avea afișat pătrățelul rosu care să-mi semnaleze unde mai exact s-a focalizat pe fotografie.
Tot la reproșuri e calitatea vizorului. Pur și simplu am avut situații în care nu-mi venea să declanșez la un peisaj, deoarece arăta jalnic și părea că nu merită să fac fotografia. Când luam ochiul din vizor aveam revelația unui cadru superb… Bine măcar că la wild life nu induce un lag supărător. Consider acum vizorul doar ca un element ce mă ajută la încadrare, nu mă mai bazez pe el la altceva.
La pornirea aparatului am un lag – timp mort – prea lung. Eu fotografiam cu Nikon la aprox jumătate de secundă de la identificarea unui subiect, aparatul fiind mereu pornit. Acum pot uita schema asta… din păcate.
O altă nemultumire – boosterul/gripul nu are și funcția de încărcare a bateriilor prin USB. Sony a implementat acest lucru cu succes.
Reproșez și lipsa suportului ptr blitz-uri TTL rapide de studio. Singura soluție oferită – cu sistemul de la Profoto – mi se pare prea scumpă, exagerat de scumpă.
Blitz-ul Olympus 900 dedicat are un lag neașteptat de mare când este pe TTL dar se mișcă bine când e pe manual.
Autonomia a fost o surpriză plăcută ptr. mine, după ce am tras 3078 de cadre cu o singură baterie, fotografiind model care alerga pe dune, am mai vizualizat, am șters și am si filmat 4 K de câteva ori cu o singură încărcare. La wild life nu poți face un consum, deoarece poți descărca o baterie doar așteptând cu degetul pe daclansator ca pasărea să-și ia zborul. Grip-ul devine un accesoriu obligatoriu în acest caz.
Una peste alta, am acum la dispoziție o unealtă profesională cu care pot face tot ce știu eu, atât cât știu, fără să mă simt limitat într-un fel sau altul. Aparatul este doar o unealtă, iar ce contează se află între vizor și ceafă!
Olympus oferă acum un sistem matur, aparatul fiind însoțit de o gamă excepțională de obiective – 200 de obiective valabile, dacă adăugăm și alți producători – ce acoperă focalele de la 7 mm la 840mm iar ca diafragme putem alege si exemplare care au f 0,95. Chiar am pus ochii pe un obiectiv Voigtlander Nokton 10.5mm f/0.95 cu care să fac fotografie nocturnă alături de un alt obiectiv unic, oferit chiar de Olympus – fiseye-ul de 8mm cu diafragma de 1,8, care are o calitate optică absolut uimitoare.
Obiectivele profesionale au prețuri la 1/2 sau chiar 1/3 din prețul obiectivelor Canikon, iar calitatea lor optică este peste cea a obiectivelor canikon, oferind pâna la 74 l/m față de 45 l/m standardul la canikon. avem astfel o definiție mult mai mare, capabilă să rezolve densitatea mare de pixeli a senzorului. asta se traduce în detalii extrem de bogate – vedeți cum e reprodusă textura de pe obiectivele fotografiate la secțiunea macro în acest review.
Olympus oferă softul lor de conversie gratuit ptr transformarea fișierelor Orf în Tif sai Jpeg, dar acesta este lent și se cam blochează. Eu am ales să folosesc softul produs de PhaseOne, care-mi oferă o soluție profesională extrem de puternică de conversie. Este cu un cap peste softul celor de la Adobe – lightroom, pe care nu-l recomand absolut deloc. Acesta se pare că nu poate converti deloc eficient fișierele de la Olympus, mulți s-au plâns de rezultate extrem de proaste cu acel soft la conversia Orf – Tiff.
Sursa: În Tufișuri – cu Mircea Bezergheanu
